Roxana: două premiere

Prima lecție de schi

– Suzana?

– No, Roxana

– Ah, Rozana

– No, RoXana

– Good, Rosana!

– No, still not good, R O X A N A

Atât mi-a trebuit. Numai numele meu se auzea apoi pe una dintre pârtiile pentru începători (ca să nu spun copii) din Sölden, chiar de lângă hotelul la care suntem cazați. RoXsana ești bine? RoXsaaaanaaa, hai să cântăm! RoXsana, hai că e bine, ești foarte bine! RoXsana, tu sigur ai mai schiat. RoXsana, nu mai gândi atâta! Așa fac toate femeile, gândesc prea mult! RoXsana, uită-te la mine. Bun, acum zâmbește!

Zâmbește, RoXsana!

Instructorul, un tip cu vârstă infinită și nedefinită, așa cum sunt toți austriecii ăștia născuți la munte și crescuți pe schiuri, avea o energie și o voie bună molipsitoare. Eu, la prima lecție adevărată de schi, după o veche și nereușită încercare pe la noi, la Azuga, m-am simțit mai întâi ca o găină cu picioarele imobilizate pe două scânduri. Puțin mai târziu, după ce am aflat că la plug se zice pizza și că picioarele mele pot colabora cu schiurile, am început să mă distrez. Afară era soare, munții din jur plini de zăpadă și cerul nesimțit de albastru – chiar așa, de ce trebuia să mă gândesc atât de mult?

Cum îți simți picioarele, mușchii, mai poți?, m-a întrebat instructorul la final, în timp ce mergeam ca o găină împiedicată în clăpari, de data aceasta, înapoi spre centrul de închiriere. Îmi tremură puțin picioarele, dar nu e de la mușchi, e de la creier, i-am răspuns. De la atâta gândit! Cel mai tare m-am gândit însă la fata mea și la ce mult i-ar fi plăcut și ei aici, pe pârtie. Promisiune făcută: cel mai târziu la anul mă întorc în familie și învățăm să schiem, cu toții. Acum dau dreptate tuturor celor care mi-au spus același lucru: Austria e cel mai bun loc în care poți face asta. Amin!

Primul zbor

Johannes mi-a spus că trebuie să alerg, cât mai repede. Dacă până atunci îmi era groază, când am aflat și de alergat am simțit că nu-mi mai ajunge aerul. Am încercat niște respirații învățate pe la yoga, pentru calmare, dar nu mi s-a părut că mă ajută. Priveliștea era însă prea frumoasă ca să nu mă arunc către ea, cu orice preț.

Acolo, în oraș, aterizăm.

Ne-am echipat, ne-am legat unul de celălalt și am așteptat puțin, adulmecând vântul. Apoi am auzit numărătoarea: 3, 2, 1, aleargă! Aleargă, aleargă, îmi striga vocea din spate, deși eu aveam deja senzația că picioarele îmi sunt o parte separată de corp, parte înzestrată cu proprie voință și încăpățânare.

Run!

N-a durat mult până când am întins aripile și am zburat. Mă rog, mâinile știu sigur că le-am întins și că am chiuit, imediat ce m-am simțit în aer. M-am așezat mai comod în scăunelul moale și m-am simțit la fel de sigură ca într-un fotoliu de cinema. Nu-mi mai era niciun pic de frică. Zburam în tandem, cu parapanta, peste pârtii străbătute de săgeți colorate, peste culmi cu spinări pufoase, neatinse de niciun picior de schior, peste păduri. Vântul îmi cânta pe lângă urechi și frigul îmi atrăgea din când în când atenția, să nu uit că există, dar încântarea era prea mare ca să îi acord atenție. Nu-mi venea să cred că pot privi în jos către casele frumoase din lemn, agățată de o aripă subțire ca o pungă de la supermarket, cum glumise cineva înainte de decolare. Pluteam lin, zâmbind, fără nici cea mai mică intenție de a pierde vreo secundă, leșinând. Un câmp alb ne aștepta pentru aterizare, chiar lângă șoseaua uscată și râul înghețat. Pământul a venit spre mine, dar nu aveam viteză mare și mi se părea extrem de simplu să pășesc, imediat ce urma să-l atingem cu picioarele. Nu calculasem faptul că zăpada adâncă îmi va încetini mișcarea și, într-o fracțiune de secundă, din pasărea exaltată și ușoară m-am transformat într-o patrupedă imobilă. Cel care mă purtase în siguranță în zbor a făcut tot posibilul să minimizeze penibilul situației, dar în cele din urmă a picat peste mine, într-o poziție ce ar fi putut deveni de-a dreptul interesantă, dacă n-am fi avut atâtea țoale pe noi. Am râs și m-am ridicat, scuturându-mă de zăpadă și rușine.

Cui îi mai păsa însă de rușine, când tocmai îmi învinsesem cea mai mare frică pe care o am, cea de înălțimi?

Urmărește și alte aventuri, căutând după hashtagul #aventura NGTirol sau pe pagina de facebook LumeaMare, unde postez în timp real.

Foto copertă și imaginile cu parapanta: Costas Dumitrescu.

Un mare parc de distracții pentru schiori.

Odihnă la soare.

Posted in Aventura NatGeo, National Geographic.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *