De aventurat ne-am aventurat, dar de mâncat ce-am mâncat?

O aventură pe burta goală merge bine numai în cărți și în filme. În realitate, nu e deloc amuzant să faci mișcare și să stai mult în frig cu bateriile descărcate și cu stomacul gata să se devoreze pe sine*. Din fericire, în săptămâna petrecută printre zăpezile tiroleze, nu numai că nu am răbdat de foame, dimpotrivă, mesele au devenit ocazii pentru a încerca gusturi tradiționale, meniuri gurmet sau combinații îndrăznețe de arome. Tirolul e încântător și cu fulgul pe nas, și cu fulgul pe pervaz. Dacă în postările anterioare ți-am arătat cum a fost pe schiuri, cu parapanta, desculță în zăpadă sau călare pe cal, în povestea de mai jos îmi scutur bocancii și mă așez la masă sau îmi suflec mânecile pentru a găti alături de echipă, sub atenta supraveghere a unui bucătar.

Există o formulă de succes pe care orice om de afaceri o știe – cea cu 80% vs 20%. Procentul mai mare aparține întotdeauna lucrurilor care îți fac mai puțină plăcere. Dacă ești scriitor, de exemplu, trebuie să investești 20% din timp în scris și 80% în promovare (mie nu-mi iese și nu cred în asta, dar nu te lua după mine). Tot așa, dacă ești în Tirol, 80% din timp trebuie să te miști și 20% să mănânci. Nu de alta, dar 80% din mâncare e grăsime. Glumesc și exagerez, desigur, dar de unde să vină toată savoarea bucatelor dacă nu din unt și smântână, încă puțin și încă o dată? În supă, pe pește, în tigaie…

N-am văzut prea mulți austrieci cu abdomen bombat, totuși. Nu am găsit decât trei posibile explicații. Fie se mișcă tot timpul, fie au un metabolism de să crape alte nații de ciudă, fie au complotat să îngrașe toți turiștii. Îți spun adevărul la final.

Când ne-am cazat la primul hotel, în Sölden, nici nu știam ce mă așteaptă. Am coborât la cină și am privit lung meniul. Erau vreo șapte feluri pe el, inițial am sperat că trebuie să îmi aleg ceva și gata. Dar nu, au venit toate, pe rând. Farfurii frumos aranjate, în stil franțuzesc mai degrabă, mâncare bună din care merita măcar să guști, chiar dacă degustai de câteva ori și te trezeai că n-a mai rămas nimic. Cu un vin, cu o glumă, cu o ședință de redacție între două astfel de degustări, am descoperit că umplusem gura stomacului de nici să țipe nu mai putea. Din a doua seară am devenit mai prudentă, n-am mai căzut în capcana apetitului decât cu un picioruș. Mai aveam de lucru.

Când am aflat că într-o dimineață vom lua micul dejun la o cabană tradițională, după o jumătate de oră de urcat pe jos, am aprobat mulțumită. Așa da, să ne merităm caloriile. Cu o foame de lup justificată de gâfâielile la deal, am ajuns odată cu soarele și cu primii schiori la Gampe Thaya, o cabană de familie veche de 300 de ani.

Narcisa și eu trebuia să gătim Kaiserschmarren, nefiind loc pentru mai mulți, dar eu am reușit să chiulesc și să mă fofilez în spatele aparatului foto. Mic, mic, dar și-a făcut bine treaba. La plăcinte însă am mers înainte, sau mai bine spus la clătită, brânzeturi făcute de proprietar, pâine cu unt și dulcețuri de casă și un ceai parfumat de plante ce m-a dus cu gândul la pășunile înflorite primăvara.

La polul opus cabanei tradiționale am găsit restaurantul modern Ice Q, aflat la 3040 m, o construcție cu geamuri mari, de sticlă, neașteptat de bine integrat în peisaj. În timp ce afară bătea un vânt rece de-ți îngheța instant limba în gură (pe care erau greu să o ții închisă, cu așa un peisaj în jur), atmosfera și servirea în interior era de înaltă clasă, mai puțin la partea de ținută, bocancii sau clăparii înlocuind pantofii cu toc. Restaurantul are o întreagă poveste legată secvențele din James Bond filmate chiar acolo, așa că marketingul nu lipsește, dar, din fericire, nu face bucatele mai puțin gustoase, așa cum s-ar putea întâmpla prin alte părți.

Tot în Sölden am luat cina la Tiroler Stube, restaurantul de la 2.174 m de unde în fiecare miercuri poți asista la un spectacol de schi nocturn cu artificii și muzică, pe pârtie (despre care am povestit deja aici). Am revenit în atmosfera tradițională și cu mândrie raportez că am reușit să fiu foarte cumpătată. Dacă gustam din toate felurile întinse pe masă nu mai țopăiam eu după fulgi, după aceea.

Nici Fügen nu s-a lăsat mai prejos. Dincolo de întâmpinarea de la hotel, cu șampania pusă la zăpadă și o cină gustoasă și deloc banală, din punct de vedere al prezentării, în zonă am avut ocazia din nou să combinăm tradiționalul cu noutatea.

Chiar înainte de o porție bună de săniuș am poposit la Gasthaus Goglhof, restaurant renumit pentru friptura de vită. Mi-a fost frică. Nu de friptură, ci de strigătele vițelului atunci când voi porni panicată la vale, pe sanie. Prietenii înțeleg la ce mă refer, pentru ceilalți trebuie să recunosc: vita era într-adevăr excelent gătită și enormă. Cătălin și-a depus mărturia înfrângerii aici. Eu am optat pentru ceva mai dietetic: un cartof copt umplut cu bunătăți, printre care bucățele crocante de slăninuță. Ușor, de seară.

După o altă lecție de schi, am ajuns, tot pe schiuri (uau, ce mândră de mine am fost!), la Cabana Wedelhutte, pentru încă un prânz la înălțime, din toate punctele de vedere. Aici am făcut o greșeală, am dat într-un un exces de prudență: am ales un carpaccio de vită drept aperitiv și m-am oprit, sperând să umplu spațiul rămas cu un desert. Era un loc rafinat, eram sigură că va fi ceva deosebit. În plus, mă aștepta o tură de mers cu rachetele prin zăpadă și știam că nu voi avea remușcări. Dar masa s-a luat pe îndelete, în timp ce afară viscolea și vâjâiala se auzea doar în șemineu, iar de desert nu a mai fost timp. Noroc că am apucat să gust din felurile care s-au plimbat în jurul meu: friptură de vită, hamburger de vită, hamburger de pește și un pește asiatic destul de interesant. Păream sătulă, dar nu era chiar așa. Aceea a fost ziua în care am aflat că nu e amuzat să faci marș prin zăpadă cu stomacul gol. Ai citit deja la Cătălin că n-am prea avut demaraj.

Penultima și cea mai frumoasă experiență s-a petrecut alături de Hannes Ebster, bucătarul și proprietarul pensiunii Landgasthof Linde din satul Summ. Aici am mâncat ce am gătit, iar Călin a documentat foarte bine procesul într-un filmuleț pe care îl poți vedea aici. Eu pot doar să-ți arăt câteva poze și să-ți spun că trebuie neapărat să încerc acasă supa de brânză, să aflu doar cu ce pot înlocui brânza gri tiroleză (care e savuroasă și slabă, cu doar 2% grăsimi, de ce nu oi fi luat 10 kilograme în bagaj?). Mi-a plăcut atmosfera din bucătărie, mi-a plăcut locul și tot ce am mâncat. Cursuri de gătit nu se fac aici decât la cerere, dar îți recomand să încerci așa ceva în Tirol – am cerut și am primit o listă de sugestii pe care vreau să o împărtășesc cu tine, e la finalul articolului.

Vorbeam chiar la început de unt. În ultima seară, după un carpaccio mediteranean de caracatiță cu ulei de măsline și frunze – pentru dieta iepurașului din mine, am devorat până la capăt trei găluști mari de spanac. Ușor, nu? Stai că n-am terminat. Erau trei găluști mari, cu dimensiunea unui pumn de copil, ce se rostogoleau fericite într-o baie de unt cu gust ca de biscuiți de casă. Au ținut loc și de felul principal și de desert, chiar și acum salivez când mă gândesc cât de bune au fost.

Acum iată și răspunsul. M-am urcat pe cântar când am ajuns acasă. Cu toată aventura și mișcarea, s-a dus toată dieta mea de pre și post Crăciun. QED: în 20% dintr-o lună poți pune pe tine ceea ce ai dat jos în 80% din timp. E clar, e vorba de un complot.


Cursuri de gătit în Tirol:

Cursuri pentru toată lumea la Restaurant Sieghard, detalii aici.

Pachete pentru oaspeți la Das Posthotel, detalii aici.

Restaurant “Tiroler Buam”, detalii aici.

Restaurant “Rosengarten”, votat ca cel mai bun în Austria în 2016, vezi aici.

Notă:

*o expresie pe care mi-am permis să o fur din Maximum Ride, o carte de James Patterson pe care fata mea m-a rugat obligat să o citesc cât timp am îndrăznit să plec fără ea prin Tirol.

Posted in Aventura NatGeo, National Geographic and tagged , , , , , , , .

2 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *